Mă ustură privirea de te mai tot privesc
mă noapte ziua de te mai tot aștept.
Ne desparte o iluzie ce nu poate fi tratată
iar în sală de așteptare e larmă de albă grea stupoare.

Eu parcă m-am săturat să latru
sau să-i ghicesc în cărți lui necuratu.
În zadarnic de zadar zboară-o muscă proletară
jucându-se de-a baba oarba în lumina prea sumară.
De cu zile medievale n-am mai scris nici o lețcaie
iar tăcerea poliglotă mă inhibă cum se toarce
pe un fus al necredinței ce mă-mpunge fix în coaste.

În departele arhaic din plagiatul meu destin
e-un putred cotor de măr ros de-un vraci deghizat in arlechin.

Cât de mult mai am de scris când de știut nu știu nimic
nici chiar punctul de final dintr-un gol oftat laconic
nici ursuzul diagnostic ce ar vrea să mă insulte
cu chircită incompetență aruncată de-un perete.

Nu m-aud cum mă tocmesc cu regretul masochist fiindcă acolo jos în
umbră țăcăne cu anvergură o mașină rea de scris.
O fi timpul nihilist care până-aici răzbate să mă scoată din sărite,
picătură chinezească moartă-n unanimitate.

Nu mă-înod de a ta mână, rușine mi-e de-a ta izbândă.
Ce ai cu epitetul meu? Vrei ai vrea să-l arzi de viu.
Dar eu nici cum, nici când, nici fum
nu pot a te catapulta dincolo de moartea mea.