Iluzie, o, curtezană, cu mâini subțiri și'ngălbenite,
Cu părul negru ca o noapte dintr'un îndepărtat fiord,
De ce privirea ta vicleană, spre gândurile-mi adormite
Tu o apleci, și'n sânge îmi torni parfumuri otrăvite?
Nu vezi că sufletul meu geme și plânge în prelung acord?

Sărmană, tristă călătoare, mereu mă minți, mereu te-aș crede
Și ochiul meu, gata să vadă ce numai ochiul minții vede,
Se-apleacă, obosit, pe visul ce, parcă, nu vrea să ia viață,
Și, sus în cer,se strînge-un laț al vieții noastre de paiață,
Născută dintrun ou de gâscă, sperând că-i oul unei Lede.

Te voi ucide cu speranța, că întro blondă'ntruchipată
Vei coborî dintre himere, cu pas felin, cu pielea mată;
Mă vei iubi cu disperare în două nopți lipite-ntruna
Și'n colier de vise clare eu voi topi, iubind, și Luna
Va strânge ochii din pudoare și vei dori încă o dată!