Știi, e ciudat...
... că nu mi se mai pare
că trebuia să se întâmple nimic,
nu mai cred
în potrivirea nevăzută
a acelor întâmplări,
nu mă mai izbesc de rețineri
și de sfieli în fața ascunselor
în fața ideii de suflet, de moarte, de nepătruns.
Nu mai cred
că lucrurile acelea nu se văd
pentru că sunt invizibile
ci doar pentru că, de fapt, nu există.
Nu mai cred
că avem o misiune să întâmplăm ceva,
sau că apa e mai mult decât H2O,
sau că lumina e mai înaltă decât întunericul,
pentru că tot din orizont izvorăsc amândouă.
Azi nu mai cred,
iar ăsta e primul text pe care îl scriu
direct pe calculator.
Și totuși, ce e ciudat e că
mama încă îmi mai găsește
în cafea inițialele tale.

13 decembrie 2008.