Un mod de a observa vizual cursul
metamorfozei lui Narcis
reprezentată în tabloul meu

Dacă privim un timp, cu un ușor recul și cu o anumită „fixitate distrată”, figura hipnotic imobilă a lui Narcis, aceasta dispare treptat până când devine cu totul invizibilă.
Metamorfoza mitului are loc chiar în acest moment căci imaginea lui Narcis se transformă dintr-o dată în imaginea unei mâini care izvorăște din propria sa reflectare. Mâna ține în vârful degetelor un ou, o sămânță, bulbul din care se naște noul Narcis – floarea. Alături putem observa sculptura în calcar a mâinii, mână fosilă a apei ținând floarea ce s-a deschis.

Primul poem și primul tablou obținute
în întregime după aplicarea integrală
a metodei paranoico-critice

Pentru prima oară, un tablou și un poem suprarealist comportă în mod obiectiv interpretarea coerentă a unui subiect irațional dezvoltat. Metoda paranoico-critică începe să constituie conglomeratul indestructibil al „detaliilor exacte” pe care Stendhal îl reclama pentru descrierea arhitecturii catedralei Sfântul Petru din Roma, și asta în domeniul celei mai paralizante poezii suprarealiste.
Lirismul imaginilor poetice nu este important din punct de vedere filozofic decât atunci când ajuge, în acțiunea sa, la aceeași exactitate ca matematicile în a lor.
Poetul trebuie, înainte de orice, să dovedească ceea ce spune.

Primul pescar din Port-Lligat: „Ce are băiatul ăsta de se privește toată ziua în oglindă?”
Al doile pescar: „Îți spun, dacă vrei (coborând vocea): are un bulb în cap”.

„Bulb în cap”, în catalană, corespunde exact noțiunii psihanalitice de „complex”.
Dacă ai un bulb în cap, acesta poate să înflorească dintr-un moment în altul, Narcis!

Sub ruptura norului negru care se îndepărtează
balanța invizibilă a primăverii
oscilează
în cerul nou de aprilie.
Pe cel mai înalt munte,
zeul zăpezii,
cu capul orbitor de alb aplecat peste spațiul amețitor
al reflectărilor
începe să se topească de dorință
în cataractele verticale ale dezghețului
pierzându-se zgomotos printre strigătele
excremențiale ale mineralelor
sau
între tăcerea mușchilor,
spre oglinda îndepărtată a lacului
în care,
odată dispărute pânzele iernii,
el a descoperit
fulgerul sclipitor
al imaginii sale exacte.

S-ar zice că o dată cu pierderea divinității sale înaltul
platou în întregime
se golește,
coboară și se prăbușește
prin singurătatea și liniștea nevindecabilă a oxizilor de fier
în timp ce greutatea sa moartă
ridică în întregime,
colcăitor și apoteotic,
platoul câmpiei
din care ies înălțându-se spre cer
țâșnirile ierbii
și pe care urcă,
drepte
fragede
și dure,
nenumăratele lăncii florale:
armatele asurzitoare ale germinației narciselor.

Deja, grupul heterosexual, în faimoasele poziții ale expectativei preliminare, examinează conștiincios cataclismul libidinos, iminent, înflorire carnivoră a latentelor lor atavisme morfologice.

În grupul heterosexual,
în această dulce dată a anului (Joc de cuvinte „date” (dată) și „datte” (curmală) n.trad)
(dar nu excesiv de dulce),
există
hindusul
aspru, uleios, zaharat
ca o curmală de august,
catalanul cu spate solid,
și bine clădit
o côte-pente (fr. coastă-pantă, n.trad.)
une Pentecôte (fr. Rusalii, n. trad.) de carne în creier.
Germanul blond și carnivor,
cețurile brune
ale matematicilor
în gropițele
genunchilor săi noroși,

există englezoaica
rusoaica
suedeza
americana

și marea andaluză tenebroasă
robustă
și măslinie de neliniște.

Departe de grupul heterosexual, umbrele după-amiezii târzii se alungesc în peisaj și frigul invadează nuditatea adolescentului întârziat la malul apei.

Când anatomia clară și divină a lui Narcis
se apleacă
peste oglinda obscură a lacului,

când torsul său alb îndoit înainte
încremenește înghețat
în curba argintie și hipnotică a dorinței sale,
când timpul trece
peste orologiul florilor nisipului din propria sa carne,

Narcis se pierde în vertijul cosmic
în adâncul căruia
cântă
sirena rece și dionisiacă a propriei sale imagini.
Trupul lui Narcis se golește și se pierde
în abisul reflectării sale,
precum clepsidra pe care n-o va mai întoarce nimeni.

Narcis, îți pierzi trupul,
dus și contopit de reflectarea milenară a
dispariției tale,
trupul tău lovit de moarte
coboară spre prăpastia topazelor cu epavele
galbene ale iubirii,
trupul tău alb,
scufundat,
urmează panta torentului puternic mineral
al nestematelor negre cu parfumuri acre,
trupul tău...
până la gurile mate ale nopții
la marginea cărora
scânteiază
toată argintăria roșie
a zorilor cu vinele sfărâmate în « debarcaderele sângelui »

Narcis,
înțelegi?
Simetria, hipnoză divină a geometriei
spiritului, îți umple capul cu acel somn
nevindecabil, vegetal, atavic și lent
care usucă creionul
în substanța pergamentoasă
a nucleului apropiatei tale metamorfoze.

Sămânța capului tău a căzut în apă
Omul se întoarce la vegetal
și zeii
prin somnul greu al oboselii
prin hipnoza transparentă a pasiunilor lor.
Narcis, ești atât de imobil
încât s-ar părea că dormi.
Dacă ar fi vorba de Hercule cel aspru și brun,
s-ar zice: doarme ca un buștean
în postura
unui stejar herculean.
Dar tu, Narcis,
făcut din timide înfloriri parfumate de adolescență
transparentă
tu dormi ca o floare de apă.
Iată că marele mister se apropie,
că marea metamorfoză va avea loc.

Narcis, în nemișcarea sa, absorbit de reflectarea sa
cu lentoarea digestivă a plantelor carnivore,
devine invizibil.

Nu mai rămâne din el
decât ovalul halucinant de alb al capului său,
al capului său din nou mai moale
al capului său, crisalidă de ascunse gânduri biologice,
al capului său susținut de vârful degetelor apei,
în vârful degetelor
mâinii nesăbuite,
ale mâinii îngrozitoare
ale mâinii coprofagice
ale mâinii muritoare
ale propriei sale reflectări.

Când acest cap se va despica
când acest cap va crăpa
când acest cap se va sparge,
va apărea floarea,
Noul Narcis...