Hârtie albă precum neaua,
Se vrea umplută cu noroi,
Căci gânduri negre mă apasă,
Când văd că oamenii sunt goi.

Privesc în jur, îmi e de-ajuns,
Nici nu e greu să îi măsor,
Demult cu gândul am pătruns
Nimicnicia vieții lor.

Trăiesc să moară, mor că mor,
Nu construiesc nimic profund,
Sunt paraziți ai clipelor
În universul lor imund.

Sfârșit de an, timp risipit...
Iar ei, cobai nepăsători,
Ce rătăcesc în labirint
Acum în prag de sărbători.

E ceas de seară, pace-n jur,
Miroase-a vin și cozonaci,
Eu, printre gene, clar - obscur
Visez la cei ce îmi sunt dragi.

Ninge frumos, de dimineață,
Pare că totul este pur,
Un zâmbet mi-a-nflorit pe față
Gândind la bunul meu cel sur.

Iar mama, tata și bunica
Se-ngrămădesc să mă sărute,
Se risipește încet frica...
Sunt tot copil, ca-n vremi trecute!

Sfârșit de an, timp fericit...
Căci suntem iar toți împreună,
În orice casă, negreșit,
E doar lumină, voie bună...

Eu vreau să uit, să iert acum,
Să scap de toate cele rele,
Cu voioșie plec la drum
În noul an al vieții mele.

La rândul meu îmi cer iertare
C-am judecat, hulit, strigat,
Că m-am legat de cei de care
Nu are rost. Nu s-au schimbat!

Dar cu noroiul penei mele,
Pe coala albă de omăt,
Am vrut să pun și praf de stele,
Am încercat și să desfăt.

E tot ce pot și sunt și vreau,
Umil, semeț, nebun penel,
Tot ce pictez în scris, vă dau!
Semnat: un simplu menestrel.