Un țipăt mi-a spart tăcerea somnului.
Îmi cerea casă un albatros rănit odată cu valurile.
Departe de mal, sângele păsării tinere căuta corali
să-i spele de flori,
mi-am trezit ochiul de lumină să cearnă nisip roșu
cu care să scriu adverbe de timp,
tu erai ocupat, duceai pe brațe aripile frânte.
Se epuiza opac un vis despre hrana mea zilnică,
pedepseam finalul unei furtuni
în care mor păsările cerului, alb nesfârșit,
de unde niciodată nu ai furat pești violeți.
Perna s-a făcut adâncă, nu mai legăna fior de trup gol.
Ascultă și tu, piatra din mal s-a oprit,
și-a așternut, așteptând răsăritul.