Mor rașchetând

[epitaf apocrif]
(se dedică vocii lui
Constant Tonegaru,
poet ”albatros” mort
între corbii muncitori)

Fraților muncitori trândavi pe șantier,
din inima revărsată ce-o aveam
după ce-o străpunsesem fachiric
publicând Plantații (de cuie) în război,
din corpul meu de albatros călător
pe toate meridianele visării libertății
(deși nu m-am depărtat de casă niciun cot),
din penele rebele sau din clonțul iute,
din cartea mea, singura rămasă
carte a mea de vizită pe-o altă lume –
acum, când mă sfârșesc punând parchet,
dintre toate planurile mele eșuate
n-a rămas decât să-mi termin norma :
câțiva metri pătrați de rașchetat
până-mi voi oglindi aerian scheletul
în luciul buzelor soioase și-n ochii voștri
pe care singuri încă vi-i mai scoateți
câtă vreme croncăniți muncind
călare pe cadavrele intelectuale
aruncate la Canal, din ocne, cariere, mine
și de prin gulagul țării-șantier,
concentrat în Marea ”Reeducare”…

Vă fac pe plac, nedragi colegi înaripați,
văd că m-ascultați și-o să-mi faceți cinstea
ascuțind ghiarele pentru un raport scris
apoi croncănind chiar la ședința de partid…,
căci în loc de yarzi, palme, metri liniari, pătrați
prin care inteligența voi v-o măsurați,
eu am să vă dau... la fund picioare metrice,
în acest ultim jurnal ieșit cam sugrumat
printre versuri heirupiste muncitoare !

Vedeți-mă, tonților, cum ud din greu
șapa și podeaua cu vorbele de sânge...,
auziți-mă, surzilor, nu mă-mpiedicați
să fac din recviem portavoce,
credeți-mă, în final, incredulilor satrapi,
căci las moștenire fiilor fiilor voștri,
pe jos, deshaumate
nu celulele epidermei mele jumulite
desprinse la grea ”muncă”, roase din oase,
ci pe cele smulse de pe capul batjocorit –
sau celulele înjurării din rărunchi,
celulele stem,
celulele din piept, din gât,
celulele fraților mei arestați
și tot praful stelar inhalat
negustat nicicând de voi…

Nu vă sunt deloc tovarăș
dacă rolul rașchetării mele la pământ
e să vă încuiați capul vostru
pentru a depăși norma de lucru
punând să-ncolțească-n parchet
sângele primului albatros
și oasele de Manole pneumatic
(în joc bătându-vă și de cuiele mele
bătute prin colțurile încăperilor mintale
în care vă văd vegetând apoi murind)

Pe mine, aprigul poet social
cu chip desfigurat și răni în glas
să nu mă îngropați,
ci lustruiți-mă zdrobit
la parchetul planetar al lui taica Stalin
ca să vă bântuie odată reablitat
un albatros Constant!