pictând paradoxuri psihanalitice. moartea, o coloristă desăvârșită. dimineața, rafael obișnuia să studieze îndelung felul în care lumina inunda atelierul. se așeza în fotoliu. își aprindea pipa. deschidea ambele ferestre situate pe pereții diametral opuși, așteptând momentul în care soarele scăpa din strânsoarea celor două etaje de la hotelurile aflate în vecinătate.
razele se insinuau timide, pipăind ungherele îndepărtate. atelierul căpăta profunzime. spațiul câștiga relief. locul devenea misterios. eu în vitrina din strada lutherană.
exista o singură clipă, când razele soarelui țâșneau ca un buchet ce se proiecta direct pe pânza aflată în lucru pe șevalet. era ora la care rafael radia. chipul său se îmblânzea. degetele mânuiau înfrigurate pensula. înviorată, privirea ardea totul în jur.
picta portrete de oameni luminoși. paradoxuri psihanalitice.
cele câteva sute de pixeli ce despart fericirea de despresie se încleștau de chipul pictat. modelele se arătau surprinse, ulterior. oglinda interioară fusese învinsă de pictor.
oamenii învățau că merită să fie iubiți.
că se pot răsfăța.
că pot refuza să se culpabilizeze pentru vina de a nu fi fost sinucigași cu glorie.
martiri.
popoarele estului nu au fost colonii de martiri.
nici rezervații de fanatici.
în fața dictaturii roșii, fiecare om a înghesuit la repezeală în rucsac o identitate, un dumnezeu și o brumă de curaj. adesea și alte ingrediente, paleative, emoții, cartușe, arbori genealogici, cenușă. urgia venea de peste tot, din adâncul unei conștiințe planetare irepresibile. intolerante. care nivela pământul și carnea supușilor. auzeam tăcerea asurzitoare cu care lașitatea se așternea ca o perdea peste lumea liberă. estul fusese sortit abandonului. moartea era o coloristă desăvârșită. cu o interiorizare perfectă. oarecum dementă. ca și îngerii, morții din infernul concentraționar aveau obrajii rumeni. emotivi, intimidați de hiperdimensiunea eroilor fabricați de cultul personalității, le fusese rușine să trăiască, să inventeze lumi sau să moară. ochiul lui rafael rescria povestea lor pentru un alt nivel de interiorizare.
cele câteva sute de pixeli ce despart fericirea de despresie



abia acum strada lutherană m-a lăsat să alunec. bluza roz peste sânii roz cu lunulă neagră.
aceeași vitrină vizavi de biserică. două fete frecându-și
șoldurile de cutiile violoncelelor. arcușuri uscate.
brațele trecătorilor elitre de cărăbuși. primăvară metalică.
rafael deschide realul cu eboșele lui precum un scanner care
tranșează transversal materia angstrom după angstrom.
aș vrea să-mi văd mitocondriile gălăgioase cum secretă
combustibil pentru vietatea mea. cum mă împing să sar într-un picior în timp ce traversez către hotelul bucurești.
primăvara, lumina îl trage pe rafael în sus și umple mansarda cu pânze colorate en passant. clienții vin și cumpără cele douăzeci și cinci de portrete pe care mi le-a făcut în timp ce mă zbăteam. doctorul renuș. preotescu. criticul dan arman. vasile octop. piliuță. zamfirescu. cepraga. aioanei. matilda carianopolis. cernovodeanu. în portrete era cărbune viu în tușă groasă. background în laviu ce disimulează. după ce scăpam din lanțul zilei, îmi acopeream fața cu brațele. gest care ridică sânii și alungește linia gâtului. nu pot. goală, în fotoliul balansoar. mâinile atârnă în realul tangaj. paloarea sexului când nu se opune. o femeie frumoasă e obosită când înflorește. stins însuflețind portretul cu insule de hematii.



spații devoratoare de oase de imagolog. de fapt, viața era chiar bulevardul părăsit. calea dibuită din greșeală. la dreapta și la stânga ei, copacii erau mereu retezați de o mână de grădinar ce cocheta cu chirurgia.

spațiile care ne îmbracă ajung, cu timpul, să ne și locuiască. spațiul căpcăun. devorator. visam adesea cum trupul meu dispărea într-o imensă curbură, în timp ce chipul, violet, se stingea ca un capăt fosforescent de chibrit.

o oglindă sunt pentru tine, cel care mă recunoști. dezlegată vreau să fiu și să dezleg. aprinsă vreau să fiu și să aprind. stinsă vreau să fiu și să sting.
de-a lungul drumului, buruieni tăcute iau în stăpânire protocoalele isihiei, la fel cum niște roabe umile îndeplinesc ritualurile de nuntă. mirele rămâne în mine și eu în el. o densă obscuritate. oase de imagolog.

dintr-o scânteie se aprindea estul. dintr-un dumnezeu ce explodează. dintr-o scânteie se aprindea estul. dintr-un dumnezeu ce explodează




bărbatul primipar și antologia de ipoteze neconfirmate. femeia din rafael se război multă vreme cu mine. până ce și-a îmbolnăvit de cancer gazda generoasă. bărbatul primipar. rafael al nimănui și al femeii omonime. după această ispravă, sătulă în sfârșit, mi l-a pasat. numai ce m-am trezit într-o seară cu el la ușă. după ce hoinărise timp de două dictaturi și jumătate prin tot estul. după femei neclare. neconsumabile. avea simțurile inutil de ascuțite. picioarele osoase. rotulele vinete. mă împungea peste tot. așchii de bărbat. injectabil. perfuzabil. transfuzabil. indelebil.

știi?, încerca el să mă domine prin contragere, mai am opt-nouă luni de trăit. dar era, deja, îndrăgostit de mine de-a binelea. terapia este arta de a manipula termenele de garanție. nu azi, ci mâine. nu ieri, ci cândva. nu de cancer, ci de inimă rea. codul genetic este o antologie de ipoteze neconfirmate despre imperfecțiune. banca de date a lui rafael a mai rezistat zece luni. când se declară falimentul, eu tocmai schimbam apa la trandafirii albi din vasul portocaliu tibetan. cel străbătut de firișoare de aur și de firișoare de sânge.

am știut că încetase să mai respire în timp ce priveam pe fereastră cum păsările se strâng pâlc în jurul unei femei ce alerga dezbrăcată să prindă un câine scăpat din lanț. spațiile nu se supralicitează. croșetate de timpii de remembrare. moartea lui m-a atins și pe mine pe ceafă. într-un fel oarecum impudic care mi-a plăcut.

respirația lui din ultima clipă: un clește imaginar smulgea direct din alveole cântecul șuierat. gura lui se alungise. un bot de pește avansând în lichidul amniotic al neantului. cuplul nostru invizibil îl găsea, în sfârșit, pe cel aparent.

dumnezeu este o prezență ce atenuează tragismul oricărei absențe de neînlocuit. apăsam pe accelerator. auzeam vibrația unui suflet ce cerșea noaptea la geam o fărâmă de trup. aerul putea sculpta fragmente întregi din cartea veche a visurilor. un pahar cu apă și o fărâmă de pâine: multă vreme după moartea lui, rafael venea la cină tot acasă. pe pervazul ferestrei, un botgros. sindromul trupului abuzat de suflet. cum păsările se strâng pâlc în jurul unei femei ce alerga dezbrăcată să prindă un câine scăpat din lanț



pregătiri de luptă. sisteme de testare a degenerării libertății în claustrare. cumva, eu decid împotriva eului meu.
și îl mutilez .
acesta este sensul vieții.
eclesiastul tăindu-și venele.
dumnezeu by pass.
unchiul alex obișnuia să curețe arma o dată pe săptămână. se așeza în fotoliul lăbărțat și lustruia tacticos țeava rece, pe dinăuntru și pe dinafară, până o încălzea. așa, puicuțo, mormăia abia inteligibil, ținând o țigară în colțul buzelor, când te-oi propti în curul unui ispravnic stahanovist, să nu mă faci de râs. când te-oi pune la treabă, ca să crăpi în paișpe țeasta cuiva, să treci direct prin creierul ăla nenorocit.
arma încinsă sfârâia.
ieșeau aburi prin gura de metal.
mai târziu va ieși foc.
unchiul alex dezlega securea războiului. sacrificiul. ademenirea instinctului de a-și aborda inamicul prin clivaj de personalitate. indus de propagandă.
copii numărând gloanțele, găurile din cranii, mâinile și picioarele desperecheate. sacrificiul justificând excesele.
pierderile de altitudine.
trebuie să mă acumulez prin ceea ce ofer. intensificare.
trebuie să mă pierd prin ceea ce primesc.
pierzând, să mă simt îmbogățită cu o dimensiune.
dimensiunea să satureze genotipul culturii sacrificiale a estului.
grade de libertate anulate prin anomie.
confuzii ademenite de logica maniheistă.
pulsiuni asasine decurgând din stilul politic psihopatoid.
discursul paranoid al elitelor.
vagabondajul politicianist interpartinic.
demența totalitară.
teatrul de măști pentru majoritatea oligofrenă.
democrația populară de tribună.
circul naționalist etno-centric.
dar cine aprindea facla depersonalizării programatice a estului?
măria sa ideologul.
unchiul alex era glontele perfect.
victima și persecutorul.
țintind drept între ochii dictatorului




dumnezeu dedus era toxic. partituri inocente și nervuri de sticlă. acasă înflorea liliacul.
rochia cu homari galbeni mi se lipea de coapse.
dumnezeu era numai mărturie verbală.
cuvânt rostit, înfruntând tăișul cuvântului gândit.
interiorizat.
aspirat în conștiința simbolurilor.
doar auzind vorbindu-se despre el pot orbi. dumnezeu-dedus este toxic.
și astfel obturând privirea, n-aș mai putea să-l ademenesc și să-l înhaț din sălașurile unde obișnuiește să se cuiărească.
ieși afară din vizuină, vulpeo!
ieși afară din mușuroi, furnico!
ieși la lumină din peștera ta, liliacule!
vino afară, la aer, ariciule fricos!
ieși la lumină și arde totul în jur, râu de lavă!
vino înapoi acasă, adonai, dumnezeu hăituit!
traducerea corectă a ceea ce nu pot vedea este încă o rugăciune.
mâine, axa sinelui se va mai înclina cu un angstrom. și se va mai întări.
nervură de stâncă.
ceea ce mă desparte de pământ este și ceea ce mă apropie: distanța de la vis la proiecția visului.
abis.
singuri în corpul ermetic