Pocnesc atriile inimilor ascunse în picioarele
oamenilor,
în drumul lor grăbit le pierd imediat,
le lasă sângerânde pe trotuare
și au impresia că au uitat ceva, undeva,
dar nu își dau seama ce anume,
când, cum, unde și în ce fel
a avut loc pierderea.

De la atâta inerție, ne ajung inimile în picioare,
mergem zilnic cu ele câțiva kilometri, obosim,
terminăm energiile motrice,
dar terminăm și inimile…propriile noastre
inimi de sânge.
De aceea,
noaptea nu avem inimă
pieptul țipă, se simte apăsat, mocnește,
pleacă disperat pe drumuri, dezbrăcat și înfrigurat
numai ca să găsească o cutie cu viață.

Nu mai avem inimi... le-am pierdut pe dalele
pietruite și spălăcite din oraș... atâtea inimi,
evaporându-se pe Zidul Roșu,
înecându-se în Marele Râu al vieții.

Am zdrobit inimi cu mersul nostru
cotidian
și le-am înfundat și mai rău în asfalt,
gunoierii le vântură cum vor,
numai eu stau și mă uit după ele,
dar ele...
... plâng cu sânge cald și își blesteamă
soarta,
vor să fie izbăvite, să le găsească vreun piept
alergând și fierbinte.

Odată cu inimile noastre
dispar în asfaltul clisos
și suflete...