ELEGIA CELOR ZECE TOAMNE



Ce iarna grea intre atatea toamne
Ce glas razlet intre atatea soapte
Caci fost-au zece toamne printre noi,
Si-a nins si a plouat ,a fost noroi,
Si cum sufletul tau a fost doar roua
A nins din nou si-au mai ramas noua.
Din noua toamne pe pamant
A fulgerat si a tunat si a fost vant,
Si cum n-a mai ramas nimic din cozonacul copt
A cazut iar bruma si au ramas opt.
Si-n toate-aceste opt a fost
Si zambet trist si planset fara rost
Si cum a nins si-a nins din noapte peste noapte,
A mai trecut o toamna si au ramas sapte.
Sapte pitici cit sapte anotimpuri
Cu totii impreuna ca si singuri,
Si frunze vanturate-n nenumarate sanse
A mai iesit un ghiocel si au ramas sase.
Din sase toamne cate sant
Cu zambet palid si plapand,
Din zare ochii iti ridici
Si-abia mai poti realiza ca au mai ramas cinci.
Si cinci sant degete la maini
Nedespartite ca si cand
In toate e un singur astru,
Nerabdator privesti la ele si-au mai ramas patru.
In patru toamne risipite printre ploi
E una singura in care santem noi
Si curgem cu trifoi printre taceri
Trezindu-ne din noi au ramas doar trei.

Trei pale petale cat trei margaritare
Au fost frumoase si bizare
Zburand ca picaturile de roua,
Am plans din nou,si iar am plans si-au mai ramas doua.
Din doua toamne,soarele si luna
S-au prins in joc si-au impartit cununa,
Si canta harpa,neobosita-i struna,
Dar cum ninge din nou,a mai ramas doar una.
E tomn-aici in sufletul carunt,
Si ploua iar din noi in noi marunt,
Si am trait din plin si ne-am tarat
Prin nea,prin ploi,in noi si in mormant.