Ai venit
cu noaptea târziului din părul tău,
cu neliniștea din ochii tăi
în care-ncerci să-mi faci culcușul,
ai venit, zic,
să-mi tremuri strunele vechi, ruginite,
bătrâna vioară ce sunt,
care poartă, ia seama,
o marcă de dinaintea
Celui de-al Doilea Măcel Mondial…
Ai venit și vinul vechi,
din potirul inimii mele,
a-nceput să fiarbă…

Pentru ce mi-ai înlocuit cupa liniștii,
din care beam, fericit,
să-mi picuri otrava ochilor tăi
pretutindeni pe unde calci,
până-n inima mea?

Puf de Păpădie,
Căprioară cu Boticul de Lapte,
Uriașo,
fie-ți milă de biata-ți jucărie
și scoate cheia
din mașinăria veche,
să rămână totul ca mai-nainte
pe când nu mă inventaseși,
minune!