Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Și plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogățeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoție care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetițele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu ști
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înțelegere
Aproape omenească,
La marginea vieții.