Singurătatea
e o catedrală pustie.
Odată și-odată toate catedralele
rămân singure pe dinăuntru –
cu câte-un Crist răstignit
pentru ochi care nu mai văd.
Corurile, procesiunile
și fastul auriu
trec în pietre.
Aleluia !
În catedrala mea
încep să rămân singur
– că nu mă văd.
Ca să mă văd
trebuie să mă-nsoțești
pentru că numai tu
îmi poți garanta că exist
și-mi aparțin.
Altfel, poate că visez.
Și-n vis nu sunt eu,
că n-am martori.
Ești cu tine însuți
numai dacă-ți simți pașii
de umbră târzie.
…Azi-noapte te-am visat că visezi.
Erai în visul meu și visai,
dar visul tău mă ținea la ușă.
Când am dat să intru,
m-a lovit o aripă de înger,
ca o pleoapă uriașă.
Am tresărit
simțind că pereții
mă priveau cu ochi păgâni.
Le tulburasem noaptea
cu margini de dantelă aurie,
pe când pietrele oficiau solemn
trecerea și petrecerea singurătății.