tu râzi eu mă uit
după cei rămași printre rânduri
să laude creația
învăț să respir fără tine
astăzi
poeții sunt plicticoși
posedați de tehnica șlefuirii
învățați
să asculte judecățile științei
cât să împrospăteze
obișnuitele răstigniri
ale cuvântului
cu o fiertură de lemn tare
poate de aceea vin
tot mai des salve
în conuri de hârtie neutră
genunchii tăi îmi cresc clopotul
oprește-ți bătăile inimii
îmi spune
și ascunde-ți trupul
frigul nu mai poate să doarmă
străzile nu mai au viață
iar pe jos lozurile mucegăiesc
la întâmplare
ceva din tata rămâne mereu pe dinafară
se trag lozuri din inima unui copil
în fața lumânărilor aprinse
cuvintele poartă în pântece o nevroză
spirit ce roade ușa de sticlă
judecata și templul
se mișcă în vânt
dar nu mă izbăvește nimeni
surâzi așezându-mi o basma udă pe frunte
apoi treci prin mine tot poporul tău
cu gust de lemn dulce
întinzând mâna după smochinele
ascunse dacă n-aș surâde
poate m-ai disprețui