Milenii-n făurire încremenesc în timpu-mi,
Eonii rând pe rânduri se sparg în bucățele,
În întuneric, mieii zbiară a tăcere...
Nori negri năpădi-vor din toate-a mele simțuri!

Hrănesc, în desfătare, a lumilor păcate,
Aforic melc în treacăt, pierdut printre cochilii.
Sfarm zeii ‘nalți de piatră cu freamătul gândirii
Și-n urmă las nesațiul și timpul, lepădate...

Iubirea-mi de tăcere o-ncremenesc în zgomot.
Strivesc visarea-n palmă și-arzând pe dinăuntru,
Þip până va cuprinde pe-ntreg întins, pământul
Joc negru-al nemuririi cu sfoară și cu clopot.

Eliberez c-un strigăt toți demoni negri-ai cetii.
Tunetele de groază le simt 'n-a mea ființă,
Zbier către cerul negru, secat de-orice credință,
Transcend nimicnicia... Și-nchid cortina vieții.