Am rămas singuri pe drumul acesta,
de parcă am îmbrăcat haina simțurilor pe dos,
atâtea surâsuri rănite zac în drum fără acoperiș,
încercuiți de ape ne revărsăm peste margini,
purtăm trupul înlăuntru ca pe o sămânță.

Liniștea cântă, deschide în fiecare lucru un ochi,
din numele tău părăsit îmi grăiește un înger:
aripile-i plâng pe nimbul mâinilor fără de arginți,
retușează conturul umbrelor spălate de ploi.

Râdem de moartea știrbă, curățim rănile cuvintelor
cu flacăra ce ne caută în spatele ușilor încuiate.