înșel amarul prin tăcere, singurel
cu zâmbetul pe buze-n depravare
în preajma ta adânc și negru prins
doar un arcaș să tragă des spre soare

singur, voinicel...

să salte tolba, tolba plină de firesc
să-ncoarde arcul să ochească bine
să tragă cu săgeți de dor
nimerească-ntâi în ea ș-apoi în mine

apoi târâș mă definesc...

doar mai târziu să pătimesc rănit de dor
când rana-i inflamată sângerândă
să răsucesc al meu pumnal
al dragostei puteri flămândă

să nască un omor...

dar rana vie să zâmbească
când fierul rece ascuțit lovește
și-n drumul lui ca să străbată
din plin iubirea doar trupește

de patimă fiind, firească...

să mor din dragoste-n tăcere
să nu-mi doresc să fiu iubit
să prețuiesc adânc dorința
pentru care n-am murit

să pot să spun, la revedere...

un testament cu sânge scris pe șansă
când ea mai trece, nu mă vede
e oarbă dragostea și geme
doar când iubirea nu mă crede

sunt adormit și zac..., în transă...