lui a. f.




năvodul se desprinsese și privirile căutau valul cel mai înalt
urmele încastrate definitiv
harta unui pipăit dureros prefigurând insule
pentru rătăcire
pământul e orb și îngână pași

stephen

de ce nu construiești sub vânturi o casă de cretă
naussica
cu pat ridicat și tentacule pe sub pereții albi
pură întâmplare să fie ca și când dai mâinilor o amforă
în care să curgi
nu departe de trupurile soarelui întinse
într-o odihnă mai grea decât ochii scoși
pe câmpul substituit al artei nevăzute
de prietenii tăi
copiii care mănâncă mingea
după joaca lor nesfârșită

acest corp care se vede doar din două ființe
merge

linia lui se desparte de noi și calcă drumul blând
secerând picioarele profunde ale celor care
au mai trecut pe-aici spălând
mințile

cuvintele lor odihnesc și-acum
stephen
și nu sunt moarte
poate doar mucegaiul iubirilor din iarbă
să se fi așezat prin
tremurul cărnii și lutul arămiu al șoaptelor
al celor care tot trec
sau
pielea răspândită în firidele greierilor să nu se mai vadă
în incantația lipită de tulpina rece a serilor
doar ascultă cum nu sunt moarte
în centrul drumului

dar naussica nu e o matrice în care să locuiești
dezastrul tău planturos
și tragica linie a feței a făcut calcarul să dispară
urcă alături
pietrele stau înaintea ta pentru drum
zeama răsăritului scursă în hrana inconștientă
spre vechea troie se duce mânzul pe care l-ai scăpat din piept
să intre încă o dată și să
distrugă tot