Sunt cerul, cel pe vecie creat.
Cu boltă fără de afund, de nestrăbătut, m-am desfășurat.

Cu genunea mea despart, precum Moise-a spus,
Apele cele de jos de apele cele de sus.

Pe vecie, prin abisul meu infinit,
Cele două începuturi - cel cu trup și cel fără de trup - s-au unit.

Încât, așa precum numai duhul cel întrupat se poate zări,
Așijderi nici firea cea fără de trup nu se poate simți.

Eu cuprind în sine-mi cele patru stihii
Din care s-au plămădit toate făpturile vii.

În afară de ele, mai cuprind văzduhul,
Ceea ce nu cu ochii se poate vedea, ci numai cu duhul.

Sunt ca o jumătate de crug, osebit de toate din jururi,
Și, deși sunt în nemișcare mereu, fără de margini rămân pe de-a pururi.

Pentru tot ce-i pe lume, eu sunt început și sfârșit.
Nici genuni și nici culmi nu mă-nchid.

Par nemișcat, însă nemișcarea mea-i aparentă.
Necontenit mă frământ, numai mișcarea e permanentă.

Munții înalți, care vă îngrozesc cu abruptele cline,
Povârnișuri, prăpăstii adânci, toate se află sub mine.

Neabătut nici o clipă din noimele veșnicei legi,
Eu, cerul, pe vecie durez și sunt în nemișcare pe veci.