Alunec ca un tânăr nătâng spre patima senectuții,
Visez dalb viitor ca prezent, cu virtuții.
Jinduiesc la puterea onestă a binelui metafizic
Intrevăzând comportarea funestă a contenciosului juridic.

Îmi cresc aripi de lacrimi din nimicul prezentului meu,
Netezesc un trecut ca o pildă -- un mit gnostic ce străpunge mecanica viitorului
O pasăre ce nu-și întinde aripile de frică să nu lase umbre în ideologii funebre
O pasăre ce nu stârnește pofte, nici dezgust, își ascunde cultul binelui în egoism.

O pasăre ce trece simplist caricaturizată ca unic păcat strămoșesc
Coboară de aceea pe pământ știindu-și zborul în inima celorlalți
Si toate amestecate cu teama de a nu stârni valurile mării mulțimii
Care, luându-și zborul, ar putea inunda tot ce le e drag, iar zborul mării ar însemna utopia autodistrugerii.

Ura și teama pierzaniei i-ar face inconștienți și de aceea n-ar mai putea sfida legile firii,
Reflexul zborului ar transforma mișcarea în "timpul transformării"
Pentru că ruperea în afară nu comportă infinit decât în plan senzorial,
Iar înotul înlauntrul mării e limita dintre noi și adâncul ei -- tărâm neexplorat decât sinucigaș.

Fricoasa pasăre nu ar muri atunci, tot ce ar pierde se rezumă la egoismul uzual al aripilor,
Teama, nici zborul, nu mai sunt întemeiate, și-a împlinit unicul ideal: binele singurătății.
Cu înotul se deprinsese încă din zbor, iar neantul apei vascoase o poartă cu repeziciunea mișcării timpului înspre adâncul lipsit de viață
În iluzia că astfel ajută la plămădirea binelui colectiv prin lipsă.