să nu ai alți poeți înafară de mine între da și nu omul se numește împotrivire între răgaz și dezamăgire omul poartă pe chip semnul punctului prăbușit în el însuși între speranță și deznădejde omul poartă pe chip și în gură un miros de cadavru trucat undeva se arată o frunză ce cade altundeva se arată o femeie născând un nor alb pe un cer de catran ninge din când în când și pământul se acoperă cu zăpezi carnivore umblă din când în când stele printre noi atunci îngerii devin canibali iar noi barbarii devenim îngeri din când în când mă dilat devin fără margini fără contur și atunci mă clatin căci nu mai am nici mâini nici picioare de care să mă sprijin cad prăbușindu-mă-n mine însumi din mine însumi ca și cum aș cădea născându-mă dintr-o lume a tuturor într-o lume a nimănui singur și de neînțeles orb și de nepriceput deschid un ochi ca să intru în el dar el nu mă primește la sine decât împreună cu tot universul ar fi trebuit să mă nasc univers ca să-l pot învinge el mă vede mereu numai eu nu pot să îl văd niciodată ce văd eu eu nu pot să văd decât ce primesc de la el ce îmi aruncă el mie câte ceva din ceea ce vede câte ceva din ceea ce s-a văzut bucăți de lună hălci de-ntuneric mări și țărmuri lumină și lut măști și oameni oameni și vid senzații îngeri năluci și gunoaie flori și grădini bețivi crâșme soldați și bordele