Tu ești cu mult mai sensibilă seara
pentru că lumina te-a mângâiat toată ziua pe trup,
un trup ca o libertate deschisă spre bine și spre rău,
peste care trece, nehotărât și grăbit, Dumnezeu.
nu, versul de mai sus este erezie, funcționează doar ca emoție
estetică…
dulceața care ți se odihnește pe forme nu este lumină,
ea îmi întunecă mintea.
uneori zâmbești, deși nu înțelegi nimic din cele ce nu vei trăi.
zâmbetul tău, el însuși o condiție, mă împresoară și mă cheamă
să-l păzesc.
sunt grănicer de conjunctură și nu-ți las sufletul să plece.
am arma pregătită, lustruită și menită.
orice mișcare țintesc.


întunericul dezintegrează trupurile care mor.
nu mai au lumină înăuntrul lor, suflet nu mai au,
și atunci putrezesc, nu se mai hrănesc din lumină.


tu ești cu mult mai sensibilă seara…
o să te ridic pe mine, până sus, la punctul de comandă,
să-mi spui dacă poți vedea mai mult,
să nu cumva să orbim fără să fi știut ce am fi putut să privim.
văzul este o combinație între lumina care cade oblic pe timp
și materia care stă vertical, în poziție de drepți.