Sunt răstignit de propriul meu destin
și-n vârful crucii-mi crește o aripă,
Ce-n zborul ei deschis către pământ
îmi tot adună clipa de risipă.

Și tot cioplind în lemnul ud, să scap,
mă pierd în soartă cu-o treaptă mai jos,
Apoi mi-adun într-un cuvânt nescris
trăirile-mi rămase de prisos.

Mă ard pentru un ceas si mă fac scrum
când bolți de ceruri mi se lasă grele
Și mă propag ca un ecou prin timp
în sunetul făcliilor de stele.

Sunt răstignit de propriu meu destin
și-n volbura luminii de sub pleoape
Îmi lăcrimează ochii-a rugăciune
când iarași Doamne, mi Te simt aproape !