Ieri!... cenușa ce păstrează forma încă neschimbată,
Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată,
Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorții vânt; Ieri... poveste, cu eroii — oase putrede-n mormânt.

Astăzi?... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfințit, Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit,
Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă și pândește
Þărmul unde amintirea cu dorința se-ntâlnește.

Mâini?... o strângere din umeri a enigmei întrebate;
Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate,
Cui de aninat speranțe, prunc ce nu poate grăi.
Mâine... mâine, cine știe câți din noi vom mai trăi!