Să fii trist e ceva pământesc
în orașul livid
ocolit de soare, adulmecat de ploi
și spulberat în imensitate.
Tresari și te plângi că pereții te strivesc
și atunci simți că ești din lut.
Îți auzi plânsul și ieși pe uliță strigând
la pescărușul ce a fugit de mare
de frică să nu se înece.
Te cheamă durerea spre cruci
în cavoul cel rece
să asculți scrâșnetul
oaselor, al florilor și-al viselor
înaripate.
Să fii trist e ceva pământesc
evident când zaci sufocat de neliniști.
Aceeași ploaie te doare și îți strânge
cavoul lipsit de umezeală...
curând e rece,
curând e toropeală...