[Seară bună, călător în vise dulci!
Chiar înainte de-a mă culca...un gând ușor mă roagă,
să scriu și doar, un vers, și-apoi o strofă...
dar, iată! m-am trezit,
și-o poezie a-nserării mi-a apărut gingaș în cale...
...
Și ea s-a vrut, de tine, încet, cu calm, citită
căci din a ta chemare, tainic, a fost zămisilită...]



Tainele nopții...


Când noaptea dăinuie în pace,
Și cerul s-a ascuns de tot,
Făcând loc miilor de stele,
Lumini, ce trec ca niște unde,
Și se-mpletesc în valuri
Formând frumoase caruri
Peste-ale gîndurilor dealuri.

Și se-oglindesc în ochii lui,
Sclipiri de argint curat,
E-o oglindire ce-a visat,
Și-acum încet s-a revărsat
În lac, la marginea căruia stă,
Privind, orbit, la lună...

Un freamăt lin, îmbietor,
S-aude dinspre frunze
Stejarul viu, stă tainic, liniștit,
Și lasă vântul-ncet să trece...

Și-n codru, cucu-a adormit
Și greierii abia acum s-au pregătit,
Cîntări lungi, aievea, să doinească,
Fruntea lui s-o descrețească,
Și din nimb să îl trezească...

Acum e vremea...bălaiul creștet,
Pe perna moale-mbietoare
Copile, să ți-l culci,
Și-ncet, încet să te cufunzi,
În miere, lapte, vise dulci.

Și mâine, când ale dimineții ore
Și-al păsărilor dulce grai,
Încetișor te-or deștepta,
Să-ți amintesti...
E prima zi, și ultima deodată,
Și astfel să trăiești,
Chiar de-o fi doar odată...





[...]

Îti trimit a fragilor dulceață
Pe buze dulci, ce neaua-ngheață
O-nflăcărată sărutare,
Și-o caldă, veșnică urare:
Noapte bună!