Îmi place ciocolata amăruie, aceea presărată cu fire roșiatice de paprika; simt cum cerul gurii ia foc o secundă ca și atunci când tu erai în sângele meu AB, la fel de năvalnic precum copiii tâșnind în pauza mare, înghesuiți sub clinchete de clopoțel, pe când eu udă sub ploaia de vară te căutam pe străzi ca și pe o idee uitată, ca și cum bunica mea dusă în lumea tăcerii ar fi privit pe sub lespezi spre un degetar de lumină. Așa te căutam. Inima îmi tropăia înăuntru - un străin despre care vecinii ar fi spus ca e un criminal în serie, un borfaș cu un cazier cât un bildungsroman. Acum am revenit la firesc sau poate doar mi-am așezat trupul în formă de cuvânt și îl rescriu de o mie de ori în mii și milioane de forme și doar așa-s frumoasă albă italică zveltă, ca un miros de floare de măr, uneori sunt isterică, rece, un franklin gothic medium... tu m-ai învățat să dansez pe hârtie glassé, micuța pavlova pe care ai lăsat-o în frig.
Ai plecat iar eu mănânc ciocolată amară, coapsele sunt ticsite de calorii, îmi este frig, mult prea frig... în fiecare seară rotesc între ele cuvintele ca pe niște brățări zgomotoase.
(... Zâmbetul mi s-a făcut crăița de prins la urechea vântului, pe înserat)