Așa a crescut:
Ca o plantă
În întuneric.

Avea linia vieții
Dublă,
Ca o cale ferată;

De cald
În pântecul matern
Și fără umbră,

Doar sărutându-și
Propria rotulă
A ajuns

Din acel mal
Al cărnii,
Flecar
La marile serbări,

Alături de oameni
Care se îmbină
Cu lamelele din parchet,

Înalt
Și fără înfățișare
Printre stâlpii
De fum.

O noapte infernală
S-a năpustit
În oraș.
Fulgerele
Despicau norii,
Să cadă peste noi
Comorile
Din cer.

Atunci am privit
În orbitele lui
Ca într-o scrumieră-

Zăcea
Doborât de un glonț
De cenușă.

Precum jungherul
Unei raze întârziate

Intrase acolo
Cu o floare

Din care se risipeau
Miresmele negre.

Și-a tras pe sine
Cămașa care
Îl făcea vizibil,

Și-a pus încălțările
Care îl țineau locului.

Șoaptele
I-au pus
Mâna în gât:

Din liniștea
Ca o apă lustruită
Au început să picure

Primii stropi
De sânge.