Se ia o felie de timp
și se unge cu dulceața
neagră a unor cireșe amare.
Se picură apoi cu pipeta
o duzină de lacrimi sărate
și se spală apoi foarte bine
negreața dulceții
până se va obține
o pastă albă ca spuma
pufoasă a laptelui.
Totul se ține apoi
la fierbințeala unor
inimi înghețate de lumi.
Totul se va servi
cu o poftă nebună:
fiecare secundă din
miezul feliei de timp
cu fiecare picătură de lacrimi,
fiecare strop de dulceață
cu fiecare neputință.

A nu se lăsa la rece.
Totul să fie cald,
îngrozitor de cald,
poate chiar fierbinte
și prea clocotitor.
Spuma laptelui
de pe Calea Laptelui
trebuie să fie
suficient de caldă
pentru a putea menține
echilibrul termic
din hăul depărtărilor,
iar lacrimile suficient
de fierbinți
pentru a topi
inimile de gheață
ale întunericului.