din cer dacă privești atent poți observa oameni cu sufertașe goale
stând la cozi uriașe pentru o supă fierbinte
ei își spun mai mereu poeți poartă haine prea mici și pantofi roșii care strălucesc până departe
în ranițele lor mai întotdeauna găsești bucata de pâine uscată a călătorului
o cană pentru apa fântânilor săpate mereu la marginea drumului în plină secetă
niște frunze uscate de laur și un capăt de ață pe care îl înoadă cu har pentru aducerea lor aminte

oamenii ăștia nu au hotar umbră și teamă
în patria lor orbul vede surdul aude și felinarele strălucesc în după-amieze fierbinți
au tot felul de obiecte zburătoare neidentificate prin buzunar
de multe ori se confundă cu ele atunci inventează cercuri ape liliachii și munți albaștrii

poartă joben și teniși au batiste fine de olandă
și trei iepuri dansează grațios în fața lor
când trec în lungi convoaie zornăindu-și lanțurile de slujbași ai patimilor vechi
zâmbetul indiferent al lumii le așează mereu pe frunte coroană de spini strălucește sângele rănile dor
ei spun că ăsta e simbolul vieții și râd mulțumiți

noaptea ridică cetăți pentru soare
ziua se încălzesc la lumina unei luni perfecte
se recunosc între ei și la masa lor e mereu sărbătoare
își dau mai mereu la schimb viața reală pentru prieteni și-un kilogram de izmă creață
la primul cântec de cuc rămân singuri și fără prihană

ca și cum toate astea nu ar fi îndeajuns

când mor oamenii le ridică statui cu ochi de diamant și rubine
vin atunci porumbeii să doarmă fericiți pe umerii lor

din cer dacă privești ai să vezi mai mereu
oameni ca niște forme de relief abstracte strălucind în deșert
ei sunt poeții boemi ai flăcării ce va pustii într-una din zilele nicicând întâmplate nimicul

asculta poezia in lectura autoarei