Pe când noaptea se-adânceşte, când în beznă e mai frig

Şi de lacrimi fac risipă, dintre şoapte mi te strig,

Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,

Către tine-întind o mână, din neant să te cobor.

Îmi cresc áripe de flutur, cap-de-mort cu ochii mari,

Te privesc şi iar mă fură gândul paşilor hoinari,

Pe drumeagul de mătase, visul meu urzit de dor,

Înnod capete de viaţă, veşnic tristul călător.

Pe când noaptea se-adânceşte, când în beznă tremur tot,

Aşteptând nelegiuirea unui negru sacerdot,

Îmi apari cu chip de Lună, peste dealul crucilor,

Întind mâna şi-mi închipui că aş fi un vrăjitor...