Cu noaptea-n cap,
cam nedormite,
gândurile
mi s-au supărat
pe bună dreptate.
Și duse-au fost,
convinse,
că fără libertate
viața nu își are rost.

Unele, pure,
ușor imature,
n-au ajuns departe.
Ispitite
de-un petec de pământ
păzit de zid
înalt.
Acum stau, frânte,
pe asfalt.

Altele, ascunse,
întortocheate,
au pornit agale
în chip de ape
curgătoare
să lege pacturi efemere
cu formele ieșite-n cale.

Restul, au hotărât
încă de-aseară
să plece pe un nor
mai slab de înger.
Dar au omis un amănunt
mărunt:
până spre dimineață,
de așa povară,
norul
s-a preschimbat în ceață.

...
Stau și mă uit tăcut,
departe...
ultimul gând rămas,
de tine,
mă arde.