Eu eram Ovidiu,
Imi crescusera crengi in coroana
Si pe fiecare frunza se scria ceva.
Ovidiu varsa lacrimi de cerneala
Si eu scriam pe frunze.
Tot eu.

Draga Ovidiu,
Observ ca-mi cresc radacinile-n cer.
(Pe cele pamintene le-am ridicat pe umeri
Si le-am poreclit valize.)

Am nostalgie de mine.
Primavara infloream
Tocmai cind ma credeam mai lemn ca niciodata
Eram o bucurie.
Aveam dreptul sa ma numesc cuvintul Copac.
Dar, Ovidiule,
Familia copacului se numeste padure.

Ovidiule, am facut schimb de exiluri!
Citeodata vin si eu in pielea ta sa pling.
Apoi ies si ma-ntind pe asfaltul noii mele patrii
Ea ma accepta sub talpa ei
Dar nu si-n inima.

In fiecare zi nasc aceeasi frica
Spre seara o omor si ma culc.
In somn ramin gravida si dimineata nasc din nou.
Ovidiu, tu de ce mai plingi?

Poporul tau nu arunca liane
Stau cu ochii pe cer si nu m-agat de nimic.
Ovidiu, mi-e rusine cu mine,
Toti ma privesc cu dispret
Si-mi intind o farfurie de rusine.
Eu o maninc si ma gindesc la caprioara lui Labis
Si nu sint sigura ca n-as putea inlocui
Inima ei cu putina radacina fiarta.
Cad ingropata in singuratate,
De o nuanta cam necolorata,
As vrea sa fug dar nu am unde,
E paradoxul meu,dar nu si-al tau ,
draga Ovidiu.