Era atât de trista.
Până și hainele îi erau răvășite de melancolie.
Urlau a sărăcie lucie de mult timp,
Degeaba insă.pentru nimeni nu însemna nimic.
Își ascundea sandalele rupte
Ca pe un păcat sub fusta plisată,
O fustă cu flori grena si frunze verzi,
Strângând la piept,umilă, haina peticită
Pe care o primise in dar
De la un doctor,
Un om care tăiase n carne vie
Așa cum viața,ciuntise in inima ei.
Fusese ea frumoasă odată,
Acum insă ,singurul veșmânt care
Păstra amprenta anilor ce au trecut,
Simțise atingerea soarelui de atâtea ori
Si iarna invelise trupul plăpând
Fără prea mult folos.
Mâinile ei, împreunate a rugă
Mâinile ei ,doamne, erau atât de fragile,
Vedeai cum se scurge viața
Prin sângele albastru,
Ca și cum marea s-ar fi mutat in ea,
Revărsându-se în lacrimile ei ascunse.
Spărgându -și valurile in sufletu-i pustiu
Cu un oftat .
Pe cap,o eșarfă care cândva fusese roșie,
Ascundea părul acoperit de bruma anilor
Doar ochii vii,
Prea vii pentru un trup atât de stins,
Priveau in depărtare ,așteptând .
Un gând?
Un vis?
O amintire?

Deodată ,atingerea cuiva o făcu să tresară.,
Atipise cu gândul la o viață mai bună
-Un bănuț pentru o biată bătrânică ?
Spuse ea.
-Nu mamă , o fiică .
O mai doresti?