Lăsasem timpul să decidă
asupra strigătelor mele,
iar noaptea-n vis
trăiam fantasme
despre frumoase iele ce
mă învățau să joc din palme,
să cânt și să bat pasul,
iar eu le învățam la rându-mi
să strige,
când ar trebui să tacă.
Treburi lumești, știi bine!
Însă, de la o vreme-ncoace
mă tot împunge dimineața
să mă trezesc din amorțire;
dar eu mă țin de perna asta
rămân în țara mea de basme
și las pe alții să-mi decidă vrerea.
Nu-i bine?
De aici se vede totul altfel.
De-abia mă-ncap între suspine!
De-abia disting între feline!

...lăsasem timpul să decidă
asupra strigătelor mele;
eu să-l orbesc, dar el mă vede
și-aș vrea să-mi lase
loc și formă pentru chemările
ce-au apucat să strige sec
când după mine,
când în neștire.