mă topeai într-o lacrimă
până la capătul luminii
ca o salcie crescută după Dumnezeu
prin toate simțurile căzute în umbră
tu erai o prăpastie la infinitul melancoliei

cu toate visele germinând pasiuni mistice
de frica unei absențe legănai lumea scăpată
într-o tăcere obeză, după-amiaza unei duminici
zâmbetul tău îndulcea poeții cu ecouri sparte
într-un regret fără muzica apusului de-o rugăciune

capele cu sângele înfășurat unui vis cosmic
copiii ne rostogoleau o curbă a fericirii prin țărână
și urme proaspete de Dumnezeu nu ne înțelegeau
decadența mirenilor și sacrificiul cocoșilor
cerul se legase la gură cu toți sfinții aproape copți...