Intrăm în spațiul care se dilată,
pe un culoar profund, învârtejit
pe-o scară printre vise spiralată,
pe care ne-nvârtim la nesfârșit,

ne confesăm -umilă jucărie-
ca martori ai supremului secret
ce ne împinge spre zădărnicie,
pierduți între plăcere și regret;

bolim de teamă, cârmuiți anume
spre treptele deschise arbitrar,
pe scara-n care-a prins să ne consume
înaltul înțeles originar;

fugim de șansa unică de-a crede
că un sfârșit e doar un început,
învăluiți în teama ce precede
descinderea pe-un țarm necunoscut;

și sucombăm când dăm a înțelege
că spațiul nostru strâmt e alterat
de-aceeași forță-n stare să dezlege
încurcătura-n care... am intrat...