Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine

Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,

N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine

Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge

La margini de imperii şi năvăliri barbare,

N-ai cunoscut durerea românului ce plânge,

Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată

De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,

Dar vei cunoaşte dacul, cu faţa sa brăzdată

Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.