n-am permis de a fi
(am auzit că unii au chiar abonament!),
însă m-am deprins a pescui zile –
ce să fac, m-am deprins a mă hrăni cu zile!
stau pitit între tufe și năvodul îl trag
și trăgându-l pe mine în mine mă trag
mereu mai gol, mereu mai firav
și teluric;
deodată, malul cu flori al sufletului meu
se surpă cu mine în fluviul sângelui meu –
ce deltă! ce deltă se naște în punctul infinit
care sunt eu …
dar, vai, dintre tufe pândarul apare
cu arma la umăr, cu bâta în mână,
călare
și-mi strigă:
„dumnezeii mă-tii, nu te las să mori,
da-ți-arăt eu!”
de câte ori nu mi-am imaginat cum va fi
când pândarul, acesta sau altul, mă va prinde,
dar acum, când m-afund în culoare, mi-e frică,
nu de faptul că m-afund în culoare,
ci mă tem de cel care mă salvează,
mă tem de cel care din a fi mă ridică;
„să vedeți, pantha rei, nu sunt eu braconierul …”,
prind eu glas, încercând să dau vina pe timp și să scap,
„bă, dumnezeii mă-tii, tu mă crezi tâmpit?!
o să-ți dau vre-o două la cap!
bă, tu ești, tu, bă!”,
promulgă organul de ordine
principiul identității, inconștient,
„păi și actul de identitate ți-a fost întocmit
în conformitate cu cel care nu mai ești în prezent!”;
pe mine m-apucă, așa, un tremur parcă în organe:
de umilință, de disperare
și, ca să fiu sincer, de foame;
pe prispa buzei cântă trist o lăcustă
(ah! melodia mută și tristă de lăcustă!) –
viața trece ca o fată tânără prin pădure
crengi dușmănoase rupându-i din bluză,
crengi dușmănoase rupându-i din fustă;
eu căzut stau sub petale căzute –
lăcustele s-au strâns la groapa mea-nflorită să-mi cânte,
iar sânii săi însângerați îmi par curcubeici,
la fel și coapsa sa mă pătrunde-n cerul ochilor
cu ostrovul ei curcubeic;
prin văzduhul prăbușit trec stingheri pelicani,
trec și pui de tăcere urmăriți de-un erete
și nu-i nimeni care să-i cheme pe nume,
numai el, hidosul, fiorosul pândar
rezemat cu spatele, rezemat cu fața-n perete;
în delta ciudată crește-un singur copac
fără frunze și-nalt ca un munte –
ramurile sale ca niște culmi înzăpezite
mă străpung prin tălpi și prin frunte;
zbiară, deodată, la mine pândarul:
„dumnezeii mă-tii de calic! furi, ai?!
îți dau eu zile, stai să te ridic!”;
„de ce-njuri, nene?”,
întreabă, uimiți, puii de tăcere
și-ntreabă, uimit, pelicanul;
pitrele toate el din apă le-a scos
să lovească aruncându-le-n mine,
însă brațe el n-are câte pietre a scos
și spre mine, din această cauză, pietre nu vin
doar o singură piatră taie văzduhul și vine –
restul stau așa, suspendate și triste,
s-a așezat lumina ca praful pe ele de plictiseală –
o singură piatră să mă lovească vine
ca o fată tânără alergând prin pădure
însângerată, rănită și goală;
de uimire, pândarul a uitat să mă tragă din flori,
eu m-afund fericit și tăcut în petale –
puii de tăcere, eretele, pelicanul,
de uimire, au uitat și ei să mai zboare –
e-atâta nemișcare și-atâta uimire în văzduhul prăbușit încât,
atunci când prima floare va exploda abia așternându-se pe pământ
cerul se va desface-n petale
îngropând sub culoarea lor înmiresmată
ultimul pescar și ultimul pândar,
ultimii pui de tăcere, ultimul pelican
și ultimul erete –
va mai rămâne doar împietritul copac și nefirescul perete
cu prispa sa-nzăpezită și-ngustă
pe care-și va tângui melodia trista, tăcuta lăcustă
cu sânii și coapsa însângerate …