agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-05 | | n-am permis de a fi (am auzit că unii au chiar abonament!), însă m-am deprins a pescui zile – ce să fac, m-am deprins a mă hrăni cu zile! stau pitit între tufe și năvodul îl trag și trăgându-l pe mine în mine mă trag mereu mai gol, mereu mai firav și teluric; deodată, malul cu flori al sufletului meu se surpă cu mine în fluviul sângelui meu – ce deltă! ce deltă se naște în punctul infinit care sunt eu … dar, vai, dintre tufe pândarul apare cu arma la umăr, cu bâta în mână, călare și-mi strigă: „dumnezeii mă-tii, nu te las să mori, da-ți-arăt eu!” de câte ori nu mi-am imaginat cum va fi când pândarul, acesta sau altul, mă va prinde, dar acum, când m-afund în culoare, mi-e frică, nu de faptul că m-afund în culoare, ci mă tem de cel care mă salvează, mă tem de cel care din a fi mă ridică; „să vedeți, pantha rei, nu sunt eu braconierul …”, prind eu glas, încercând să dau vina pe timp și să scap, „bă, dumnezeii mă-tii, tu mă crezi tâmpit?! o să-ți dau vre-o două la cap! bă, tu ești, tu, bă!”, promulgă organul de ordine principiul identității, inconștient, „păi și actul de identitate ți-a fost întocmit în conformitate cu cel care nu mai ești în prezent!”; pe mine m-apucă, așa, un tremur parcă în organe: de umilință, de disperare și, ca să fiu sincer, de foame; pe prispa buzei cântă trist o lăcustă (ah! melodia mută și tristă de lăcustă!) – viața trece ca o fată tânără prin pădure crengi dușmănoase rupându-i din bluză, crengi dușmănoase rupându-i din fustă; eu căzut stau sub petale căzute – lăcustele s-au strâns la groapa mea-nflorită să-mi cânte, iar sânii săi însângerați îmi par curcubeici, la fel și coapsa sa mă pătrunde-n cerul ochilor cu ostrovul ei curcubeic; prin văzduhul prăbușit trec stingheri pelicani, trec și pui de tăcere urmăriți de-un erete și nu-i nimeni care să-i cheme pe nume, numai el, hidosul, fiorosul pândar rezemat cu spatele, rezemat cu fața-n perete; în delta ciudată crește-un singur copac fără frunze și-nalt ca un munte – ramurile sale ca niște culmi înzăpezite mă străpung prin tălpi și prin frunte; zbiară, deodată, la mine pândarul: „dumnezeii mă-tii de calic! furi, ai?! îți dau eu zile, stai să te ridic!”; „de ce-njuri, nene?”, întreabă, uimiți, puii de tăcere și-ntreabă, uimit, pelicanul; pitrele toate el din apă le-a scos să lovească aruncându-le-n mine, însă brațe el n-are câte pietre a scos și spre mine, din această cauză, pietre nu vin doar o singură piatră taie văzduhul și vine – restul stau așa, suspendate și triste, s-a așezat lumina ca praful pe ele de plictiseală – o singură piatră să mă lovească vine ca o fată tânără alergând prin pădure însângerată, rănită și goală; de uimire, pândarul a uitat să mă tragă din flori, eu m-afund fericit și tăcut în petale – puii de tăcere, eretele, pelicanul, de uimire, au uitat și ei să mai zboare – e-atâta nemișcare și-atâta uimire în văzduhul prăbușit încât, atunci când prima floare va exploda abia așternându-se pe pământ cerul se va desface-n petale îngropând sub culoarea lor înmiresmată ultimul pescar și ultimul pândar, ultimii pui de tăcere, ultimul pelican și ultimul erete – va mai rămâne doar împietritul copac și nefirescul perete cu prispa sa-nzăpezită și-ngustă pe care-și va tângui melodia trista, tăcuta lăcustă cu sânii și coapsa însângerate …
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate