Ceasul

Undeva, la marginea unei idei,
Eu stau si scriu poeme închegate
În depărtări.
Și pe sub mine trec vuind anii,
Și dincolo de mine se aud hăulind vijeliile,
Iar eu stau pironit cu ochii pe o cruce
Care e mai degrabă un cadran imens de ceas.

Aș fugi din cercul care începe să se învârtă cu mine,
Aș pleca dintre limbile enorme,
Dar mă dor groaznic mâinile
Și coastele mă sfâșie.

Și mama, unde e mama?
Să mă tângui, să mă doară, să urlu…?
Și tata…?
Cu tata de mult am încheiat socotelile,
Ca între bărbați am vorbit
Și am ajuns la concluzia
Că altfel nu se poate.
Acum aștept să apună soarele,
Și parcă azi soarele apune prea devreme, sau prea târziu,
si mă pierd la un moment dat și
nu mă mai știu,
Și mă rog Tatălui pentru ei și uit…
Parcă mă întunec dar mă și înlumin,
parcă stau să mă trezesc sau
să mă nasc:


și deodată
nu mai am mamă,
și deodată, nu mai am frați,
și deodată sunt curat de tot ce eram.
Și mă înalț și sunt sub mine mulțimi îngenuncheate
și eu le spun să nu se teamă,
să plece acasă că nu e nimic nemaipomenit
e doar fiziologia vieții
și a morții.
Si la poalele ceasului e o femeie,
Ce jelește
Ce nu uită și nu iartă.
O sfântă a durerii, a deznădejdii,
O sfântă a morții, pentru
Înviere.
Nu îi vine să creadă, m-ar atinge și ea ca și ceilalți toți,
nu Poate să creadă.
Femeia din ea nu poate,
Mama din ea nu poate,
Omul din ea nu poate,
Deși sfânta știe.

Și sub cadranul înnegrit de sânge,
Sub acele înroșite de pe fruntea mea,
Se cocoșează gârbov timpul,
Încremenit într-o lupă de cruce.