Motive pentru neputință

Am întâlnit odată un om.
Am stat de vorbă.
Ne înțelegeam bine.
Mi-a spus numai că
Nu-i place numele meu.

Apoi… când l-am întâlnit data viitoare,
Am vorbit iarăși cu el.
Dar nu ne mai înțelegeam.
Nu mai era el.
Fugise.
Mi-a spus de la început
că nu crede
că am avea ceva de „tăinuit”
împreună.
Și doar știa
Că nu vreau decât
Să fim prieteni.


De parcă era o taină asta.
De parcă ne-am fi ascuns de cineva.
De parcă am fi mințit
Sau am fi greșit
Cumva.
De parcă ar fi un păcat.
Să ai prieteni.
Să fii tu.
Să trăiești.
De parcă ar fi o taină faptul că
E mai bine să trăiești decât să fii
Mort.

Și apoi mi-a spus...
Că nu putem fi
Prieteni
Din cauza numelui
Meu.
Iar eu...
Eu am zis, naiv,
Că am să îmi schimb numele.
Dar nu era numai asta.
Pur și simplu...
Omul acela
Nu avea nevoie
De prieten.
Oare câți dintre noi...
Dacă vă întrebați de adevăratelea...
Aveți curajul de a spune:
Da! Eu vreau un prieten!
Oricâte vorbe, oricâte surogate,
Oricâte teste am trece,
Faptele sunt acelea care
Vorbesc.
Și urlă.
Și țipă.
Și sângerează.
Și spun că mințim.

Și că de fapt nici unul dintre noi...
Nu are nevoie
De prieten.
Nu e pregătit pentru asta.
Nu e în stare.
Am descoperit ceva:
„Cea mai bună metodă de a-i îndepărta pe oameni
este să le oferi sufletul!”
Eu aștept încă omul
Care n-are să fugă bezmetic
Terorizat la gândul
Că ar putea avea
Un prieten.

Motive pentru neputință sunt multe,
Așa zicea tatăl meu.
E adevărat.
Și vroia el să îmi spună
Că niciodată nu trebuie să lăsăm în noi
Motivele pentru neputință.