E 1 Mai, redus la nemișcare
încet orașul își deschide roza
și-ncepe-n zori, făuritor, osmoza
cu hărnicia clasei muncitoare.

Apare roșu, aprig, dinspre fabrici,
un soare ca o forjă reaprinsă,
albastre zări de noapte interzisă
sunt ochii tăi de ceață grea, metalici.

Lucid, spălat de roua genei tale,
pe burta urbei văd urcate-n crampe
falange viermuite-adânc, de vampe
și-armate pe sub roșii felinare.

Sunt oști înveșmântate-n pungi de plastic,
ce-și duc, febril, prin piețe, iar, războiul,
termită-i clipa, măcinând altoiul
discursului pe sânul tău bombastic.

Se trec apoi, cohorte-nspre pădure
sau pe izlaz, în pas de defilare
pleacă orașul, transhumanța doare
când mușc din buza-ți tăvălită-n mure.

Ne suntem ca pe-o arcă, în cearșafuri
mor pânzele corăbiei moderne,
se-aprind pe vale focuri, printre lemne
ard muncitorii, de pe tobe, prafuri.

Urcă spre blocuri voci tânguitoare,
ne-acoperă stelară epidermă,
fumuri de idoli mici avem ca pernă,
în ritmuri de manele, pe grătare.

Așa-nvelită-n pungă, ziua piere
și-n oboseală de amurguri plânge,
c-amestecați frenetic, până-n sânge,
ne-am înmuiat aripile în bere.

E 1 Mai, apusul își aruncă
raze coclite-n iarba și gunoaie.
Orașul se intoarce. În odaie
trei șoapte mă îndeamnă:
"Treci la muncă!"