nevăzute între tăcerile nopții
sufletele noastre dansau
în roiuri de cuvinte
lumina de pe aripi
stătea să se crape în două
inima
cu un deget departe
iar visul tău legănat
mă-ngropa într-o adiere
de vânt nemișcată
pentru că amandoi
pândeam aceleași clipe
devorându-le tainic
la ceas de șoapte
din noi doi, numai
drumul meu era ultimul
numai pașii mei
rămâneau
fără urmă
uscați
pe nisipul timpurilor
trecuți
prin geana lacrimilor
mirosiți de ierburile
tâmpe ale întristărilor
scoși la lumină și bătuți
de vânt, să nu se mai știe,
să nu se mai bată
să nu mai bată!

Re:
îmi adun, una câte una, tăceri rămase în suflet
din vechi anotimpuri
în care iarba era iarbă
și sufletul păr
cu vorbele dulci ...