„Nici un fir de speranță în iarba ploilor”, (Mihail Sabin)
Caii s-au făcut iarbă sub corpul apașilor
În zbor de copite tasând ermeticul din simbolul ușilor,
Neputința de a însămânța euri frigide râcâie cu ghearele urșilor.

„Aerul din glezne mă ridică deasupra pământului” (Marin Sorescu)
Uzat de miliarde pași / secundă care-i dezfoliază obrazul ridat
De munți și crevase, cu ochii întorși spre pieptul umflat de descompunere al mormântului,
Și se sparge de atomii de mercur colorând în roșu un cer violet.

„Vântul îmi sfâșie ființa și-o-mparte în zări”, (Alexandru Colorian)
Plămânii respiră prin mișcarea norilor,
Stomacul absoarbe perfuzii de lumini în irizări,
Ochii s-au ascuns în ouă de păsări sparte în corola sicomorilor.

„Într-o privire infinită își face lumea adăpost”, (Ion Poenaru)
Laserele privirilor se intersectează provocând cataclisme invizibile,
Gândurile înalte țâșnesc prin văz cu forța unui proiectil cu mii de bile
Ce explodează în străine creiere cu gândiri-pigmei întunecând nerost.

„Creierul meu este rezumatul volumelor cu coperți de stea neutronică”,(Ion Poenaru)
Materia cu celule-biți într-o iridiscență pozitronică
Dacă aș întinde-o aș acoperi o țară întreagă într-un fluid cosmic
De entități-gândiri care ar crea din oameni clone identice cu mine la nivel atomic.