În apărarea hoției din România


Am înțeles de la alții că în viață se ocolesc, pe cât posibil, momentele de criză. Pentru hoț, o astfel de situație este prinderea sa. Desfășurarea crizei începe prin principiul nevinovăției, hoțul neputându-și recunoaște fapta de vreme ce vrea să-și păstreze prada! A te baza pe reacțiile unei mulțimi la fel de tentate, dar frustrate de posibilități, nu este o înțelepciune.
Un defect, o anormalitate sunt evidențiate legislativ, moral în cazul în care ele fac discordanță față de mediul de manifestare, adică cinstea să fie dominantă furăciunii. Se poate rosti asta, în deplinătatea facultăților mintale, în România? Hoțul român este ameliorat social, înțeles de viață, normalizat. În mare parte, pentru a face câtuși de puțin ceva în România, trebuie să furi (ceva), să înșeli pe cineva, semeni sau stat. În sistemul nostru de competiție socială orice acțiune cere o cât de mică hoție. Legile sunt parcurs inițiatic, "imperfecțiunea" lor tehnică ține de "perfecțiunea" lor practică, alta decât aceea a rațiunii lor de a fi. Această legislație premeditată nu face altceva decât să transforme pe termen nelimitat hoția în inteligență socială specifică etnic, chiar simț biologic pentru adaptare, probabil altă formă a conservării noastre. În astfel de situații, tentativele de educație sunt ilare și ridicole, nu pot fi tratate decât cu umor. Nu poți constrânge, sugera, ruga pe cineva care, în diverse forme, e mereu furat, să nu fure la rândul său, cel puțin când are ocazia. Ar fi necuvincios! Cum poate românul să uite perspicacitatea la facturare a tuturor regiilor și companiilor naționale și să nu ia măsuri?! Măcar în înțeles există compensația.
Când un individ este furat obligatoriu și constant, nu este drept să i se refuze, măcar din când în când, această salvare etică. Aici cel mai greu e să reziști, deși nu le-a spus nimeni românilor împotriva cui s-o facă. Pe de altă parte, e evident că nu poți rezista muncind. Nu cred că e nevoie să am dovezi și exemple.
Tot acest balot de legi, aruncat opiniei publice să-l rumege cu dobitocească răbdare, va fi aplicat și simplificat doar atunci când saturația sau frica va înlocui tentația și necesitatea. Nu ar fi nevoie de toți românii pentru această grație, ar fi de ajuns reprezentanții lor. Nici a deznădăjdui nu e o soluție, asta e mai grav decât a fura, când furi mai există speranță... Ne-ar putea salva presiunea europeană a vremurilor, dar nici aceia nu se pot băga atât de drastic în specificitățile naționale, nu au încă organ. Concluzionăm astfel, mai decisiv decât ne permite vârsta, că societatea românească este în așa fel construită, încât ea te face hoț de la sine...
Inclusiv în reprezentarea mentală a românilor a fi hoț are o semantică specială, tinde să se suprapună peste înțelesul lui a fi șmecher, băiat isteț, descurcăreț, adaptat. "Oț" este un alint, o drăgălășenie de-a noastră, venită dintr-o solidară admirație... Oț este cineva care glumește cu realitatea, împroprietărindu-și părți din ea, neținând cont de reguli.
Românul înfierează drastic hoția generică, dar, când aceasta se manifestă lângă el, nu are nici un fel de atitudine. Nu înfruntă niciodată hoțul pentru simplul motiv că hoțul, de cele mai multe ori, e mai puternic decât el, preferă să-i fie servil. Mai mult, atunci când are ocazia, când îi sunt asigurate confortul și discreția, românul fură, la rândul lui, fără nici un fel de remușcare de la cel de sub el. Își freacă palmele și începe să se plângă de hoția celorlalți. Aici este normal așa!
Basmele, ca realități politice autohtone, sunt ieșirea din complexe și frustrări.
În România, cine fură mai puțin decât este furat, nu este rentabil economic ca individ. Noțiunile de producție și de consum au înțelesuri aparte față de cele consacrate în teorie.

6 octombrie 2003, editorial Radio Târgu-Jiu
Gorjul de azi, nr. 7, 6 februarie 2004