Plăcerea noastră de a face istorie


Se vorbește despre vitejia constantă a românilor, care par a fi fost adevărați lei în cușca formată din Carpați, Dunăre, Marea Neagră și fatalitate.
Fiind rareori înfrânți, am considerat și considerăm spontan că s-a întâmplat așa datorită unor condiții exterioare potențialului nostru și cam nedrepte în ceea ce se cheamă regulile jocului. Probleme de lot, de echipament, de arbitraj…
Dacă ar fi cu adevărat așa, înseamnă că numai lipsa unei solidarități etnice, de-a dreptul fantastică până astăzi, a făcut ca prestația noastră să nu fie observată și în alte “ringuri” decât cel carpato-danubiano-pontic, să nu fie reținută scriptic și de către alți scriitori ai istoriei. Ce este sigur, este că timpul nu prea ne-a premiat cu medalii.
Când ne-a remarcat cineva, ne-a remarcat jucând doar în apărare – alt paradox al vitejiei noastre, iar apărarea a rămas până astăzi o tară psihologică. Până la urmă, am făcut din ea un semn de distincție morală despre cum înțelegem noi istoria și regulile ei. Așa au priceput românii că ei sunt deasupra oricăror evenimente. Simplul fapt că am văzut că timpul terestru și străin fugea de sub picioare, nu a făcut decât să le întărească iar, mai apoi, să le valideze convingerea transcendenței lor față de spațiul și față de timpul pe care le locuiau.
În acest fel de reprezentare, când oboseau stând așa, suspendați, își luau un răgaz, cerând o pauză propriei detașări și se prăvăleau în istorie, cam de sus, contemplând, în picaj, ce se întâmplă cu lumea de jos. Aceste prăvăliri aduceau după sine și mult praf…, de se putea chiar alege dintre evenimente. Numai dacă era cazul, dădeau câte o bătăiță celor care mai poposeau prin zonă fără a avea permis, iar permisul consta doar în vorbirea limbii române…
Aproape totul s-a întâmplat cu o detașare nebunească, mai mult din plictiseală decât din necesitate…, rămășiță istorică păstrată și astăzi în mentalitatea noastră.
Cum a fost, cum n-a fost, cumva ajunserăm până în ziua de astăzi. Că e un miracol, că e o întâmplare, că, de fapt, nu prea mai suntem noi înșine, nu e treaba mea să mă pronunț. Dar, un popor în defensivă continuă, este un popor care nu construiește istorie. Istoria nu vine peste neamuri, de sus, ci este făcută de fiecare neam în parte, suma acestor “construcții” dă, la un moment dat, realitatea lumii. Dacă nu construiești istorie, îți rămâne doar să te adaptezi la istoria altora sau chiar să muncești la “construcțiile” lor. În afara timpului, nu-ți dă nimeni voie să exiști…
Știm sigur că viața românilor, pe toată perioada desfășurării lor etnice, a fost deosebit de grea. Grea față de cel puțin ce își închipuie omul că ar trebui să fie…
După intuiția și după mintea mea – țin la această precizare – vitejia românilor mi se explică ușor, devine chiar firească: erau atât de disperați, încât, atunci când se isca posibilitatea unei bătălii, în urma căreia știau (din experiență) că mai există vreo șansă de a primi ceva de la viață, se aruncau în luptă cu exact disperarea vieții pe care o trăiseră până în acel moment, în timp de pace. Nici măcar nu le trebuia un motiv propriu-zis, ci unul formal, să fie ceva acolo, să nu-i ia lumea de nebuni. Scăparea din realitatea comună și înrobitoare, chiar și ca preț al morții, a conținut, în sine, fericirea mistică. În acest mod, cred că de cele mai multe ori am învins pentru că e greu să lupți cu un disperat care nu are nimic de pierdut, nici măcar bucuria de a trăi, mai ales cu cât lupta se desfășoară în arealul lui, care nu este un areal spiritual sau economic, ci un areal biologic…
Această stare, sau parte nedefinită din ea, este transmisă genetic până astăzi: n-am cunoscut bătrân în România, care să n-o țină într-un vaiet continuu și să nu implore pe Cineva să-i scurteze zilele. Dar îl vitalizezi numai când vrei să-i iei ceva!
Probabil avem și cel mai frumos și mai profund folclor din lume. (M-a preocupat cât de cât această problemă și cred că așa este.) Explicația? – Plăcerea și intensitatea în a trăi o evadare artistică din mereu nefericitul cotidian. Folclorul românesc este o nemăsurabilă tânguire și un DOR necuprins de-a amâna realitatea, o lungă singurătate îndulcită prin invocarea dragostei. Cununa folclorului sunt doinele, în diverselele lor forme. Nu întâmplător ele sunt cântecele singurătății, cântate, de obicei, sub poalele pădurilor, locuri de jelanie și de stat în cumpănă dacă să lași sau nu satul (lumea), viața și să te afunzi în natural.
În acest context, portul popular a devenit uniformă, găteală pentru întâmpinarea fantasticului și a metafizicii, respect uriaș și pasiune pentru sărbătoare și joc. Și acum românii cântă și joacă doar pentru a mai uita de cele ale vieții.
Din calitatea și din cantitatea folclorului nostru se înțelege cât avem și cât vom mai avea de uitat… Portul românesc este o întâmpinare a lui Dumnezeu, antinomie absolută a straielor de zi cu zi. În același timp, este o scăpare decisivă, prin calitate, din complexul sărăciei. Românii, zdrențăroși în viața reală, evadau la sărbători, care Îl amintesc sau Îl invocă pe Dumnezeu, înspre alte lumi, îmbrăcând un port care-i făcea strălucitori.
Ascultați doina românească și veți înțelege brusc ce patimi abisale au fost pe aceste pământuri, ce prăbușiri reale mărturisesc prăbușirile din cântece!
Cred că, de fiecare dată când românul era nevoit să fugă în păduri, din fața năvălitorilor, nu apuca să-și ia nimic din casă, în afară de fluier.
De asta avem un folclor maiestuos: jocul și cântecul sunt fugă din deznădejde, “neîntâlnire” cu mâhnirea, vitalitate în invocarea găsirii lui Dumnezeu. Deși această fugă se face în cer…, tot fugă se numește. De altfel, unde ai putea să fugi?! Numai în cerc! Chiar dacă altădată am ironizat hora românească, jucată astfel, cred că românul are și aici dreptate, de pe pământ nu poți fugi decât în cerc! Și în Univers totul pare a se mișca pe traiectorii închise…


Gorjul de azi, nr. 19, 30 aprilie