România, țara mea de basm


Un popor are datoria unei viziuni etnice asupra realității, aceasta fiind una dintre ipostazele sănătății sale. În schimb, România este, cu precădere, un tărâm al basmelor, împărăție a cercurilor vicioase, bune de plimbat pe străzi și de încins pântecele generoase în ideologie de tranziție. După ce am fremătat puțin în marginea feudei împăratului verde, am fost bucuroși de a fi supușii împăratului roșu, iar astăzi înțelegem, în sfârșit, că singura cale corectă este să fim sub puterea împăratului albastru.
Condiția filosofică și, totodată, practică a existenței românilor este cercul vicios. Aici nu te poți gândi decât la trecut și la viitor, prezentul n-are timp pentru români, aici se vânează tot și toate duc la moarte, la regăsirea ei în lăzile cu trecut. La noi, poveștile nu au sfârșit, despre personaje nu se știe mai nimic, se diferențiază greu între ele. În plus, românii au o atitudine față de viață, de parcă ar fi mereu copii la începutul somnului.
Desfășurarea în timp a unei națiuni procură momente în care trebuiesc luate decizii radicale, de diferite naturi. Tocmai în astfel de momente românii simt un disconfort, un amestec de lașitate și frică de responsabilitate, o prelungire a acelui "Rău, cu rău, dar mai rău e fără rău". Sesizați umorul de înaltă ținută și instinctul pentru fatalitate al acestei convingeri!
Când se ivește prilejul unor gesturi istorice, românii simt instantaneu și chiar afirmă că "acum nu este momentul pentru așa ceva". Această înțelepciune se aplică mereu când avem, cu adevărat, ceva de întreprins. Această responsabilitate este delegată grabnic unor generații viitoare, celor care vor mai fi pe aici, asta- în cazul fericit în care există această conștiință.
Pe aceste pământuri n-au fost niciodată momente atât de prielnice, încât să se înființeze de la sine idealurile. Condiția noastră istorică, de a fi fost mereu între imperii puternice, marginali chiar în rezistența noastră, nu a dat voie unor asemenea alintări. Din contră, realizările românilor s-au făcut, cele mai multe, în momente de maximă împotrivire a conjuncturii, de beligeranță, tăria bărbațiilor noștri învingând tăria vremurilor. Fuga de responsabilitate urmează lipsei de încredere în sine. Ce a dus la o astfel de atitudine, n-ar fi potrivit numai să enumerăm într-o astfel de intervenție. Gândind mereu așa, după cum se arată, niciodată nu va mai fi vreun moment pentru împlinit ceva. "Momentul" nu trebuie considerat, el se creează într-un context. Nu te invită nimeni să faci istorie, maxim te invită s-o privești...
Românul aleargă continuu după confort, fără să-l fi prins vreodată, și fuge de propriile dileme, având o nelimitată energie de a dezbate dilemele altora!...
Ca mentalitate, aici, dilemele sunt rezolvate numai de moarte, moartea fiind starea în care scapi de timpul terestru, percepându-l altfel. Nemaifiind în relație cu materia, nu te mai determină nici energia și nici timpul specifice ei. Conștiința românului evadează din timpul terestru în confortul locuirii veșniciei. Numai în veșnicie consideră că e momentul.
Fiecare dintre noi simte, mai mult sau mai puțin, o durere familiară în a fi român, care purcede din respectiva identitate, sau din condițiile acestei identități.
În același timp, dacă-i spui asta unui român, cu greu își stăpânește isteria. Se răzvrătește cu mare eroism demonstrativ, ca și cum nu ar accepta să i se descopere un defect ascuns, parcă i s-ar face publică o rușine ancestrală.
În România, situația grea a fiecăruia se datorează, ca mentalitate, în excusivitate celorlalți. Este o trăire extrem de păguboasă și chiar un păcat. Românii fug de propria istorie alergând în trecut, se simte bine numai în ireversibil. Când li se va termina cursa, vor înțelege, la modul absolut, singurătatea...
În principal, acestea sunt motivele pentru care este atât de greu să întreprinzi ceva în România. În comparație cu un român care luptă pentru ceva în țara lui, Sisif a rămas un simbol ratat.


Gorjul de azi, nr. 15, 2 aprilie 2004