Așa cred eu


Este frustrant să simți uneori riscul că acele lucruri care te identifică sau cel puțin te apropie de poporul tău sunt minoritare, nedominante celor care te-ar putea despărți. Sunt realități care țin de viața românească, pe care nu mi le pot explica decât în înțelesuri ajutate de istoria biblică. Iar acest raționament când trebuie să-l adaptez oricăror situații mă relevă ilarității. Doar în sfintele cărți se află arhitectura umană în toată puterea imaginii, în toată libertatea ei tehnică.
În schimb, românilor le găsesc puține evidențe și covârșitor de multe incertitudini. Iar tot ce ține de acest popor pare a duce la o mare prudență în ceea ce privește viața însăși.
Atâta mizerie este la noi, de parcă aici ar trebui să se afle înțelesul mizeriei. Și poporul acceptă în fapt mizeria tuturor claselor cu importanță socială, în special a celei politice ca reprezentantă, datorită tendinței lui pentru mizerie. Consistența acestei realități și logica practică a semenilor mei îmi dau fiori. Nemulțumirea populară, istorică și ea, există doar din invidie asociată cu sărăcia și din conștientizarea lipsei posibilității de a fura asociată cu imaginea hoției. Românii sunt nemulțumiți că nu pot fura întocmai precum ceilalți. Contestarea hoției la noi e o salvare psihologică, ci nu un înțeles al firescului conviețuirii. Nu văd la nivel individual opoziție față de hoție atunci când ceilalți sunt afectați.
Celor care anunță campanii anticorupție în România (cum au fost cele de până acum) le-aș putea spune doar că sunt neserioși. Românii nu sunt pregătiți pentru așa o luptă, iar îndepărtatul rezultat le-ar provoca probleme viețuirii. Așa că până la acea comisie care va decide lupta (de clasă) împotriva corupției rămânem doar niște cârtitori despărțiți dramatic de împlinirea tendinței. Anticorupțiile acestea nu sunt decât niște babe trimise prin România să facă trotuarul în 4 schimburi. Iar baba corespunde anatomic acestui proiect, dar nu produce tentație. În principiu. Aceste judecăți se bazează pe ideea că românii încă n-au înnebunit.
Foamea, în diversele ei forme, marchează gesturile românilor și totul devine firesc atunci când mă gândesc că pentru neîndumnezeiți foamea este dominantă oricăror forme spirituale. Iar bucuriile mici de lângă noi te transformă calm într-o bucurie mică, desprinsă de viață. Prefer să pun în seama timpilor istorici multe dintre trăsăturile poporului meu. Poporul român, de când există și până acum se ocupă numai cu supraviețuirea! Restul sunt detalii, activități istorice în regim de colaborare. Și în condiții “vitrege” calitatea este dominantă dictatorial de supraviețuire, principiul devine cel mult o melancolie bizară. Marele rău este că însuși statul român pare a fi un organism opresiv calității. Îl văd mereu ducând o luptă aprigă cu competența. Iar servilismul și lipsa autenticității, atunci când intră în criză, produce căderea acestui organism. Există astfel, ca răspuns, posibilitatea formării unor generații de indivizi agresivi, fără păreri și emoții față de apartenența lor, dezrădăcinați, inapți locuirii spațiului lor vital. Pentru a ne mai apropia vreo șansă, trebuie ca vestita minte de pe urmă a românului, în cazul în care ea și există, să fie hrănită medical cu chiar consecința viețuirii românești. Nu fuga de cunoaștere și tăcerea îi va făce înțelepți pe români, înțelept ești atunci când lumea toată e în tine și tu ești deasupra lumii. Român trebuie să fii în cunoștință de cauză. În acest fel nu ne va mai lua nimeni bucuria de a ne considera viteji, deștepți și drepți. Această bucurie mereu lângă noi...

Cronica Română - 12 februarie 2002