Bă, românii mei
UNITATEA NOASTRÃ


Această tristă caricatură administrativă din stânga Prutului, și ea rezultat al neparticipării românilor la propria istorie, există în forma respectivă atât din vina Rusiei, pe cât există datorită lipsei de consistență și coerență a statului român. Din acest punct de vedere, fascinanta Rusie cred că nu e decât o bătrână matroană care a luat cu forța de acasă multe feciorelnice țări și le-a pus la dragoste cu comunismul.
Vremea, vremurile au trecut, și cu tot tratamentul modern, bătrâna matroană are privirea slăbită și nu cred că ar vedea imediat când ar veni cineva să-i fure voinicește fetele din cearșafurile roșii. Evident, mă gândesc numai la fata noastră minionă. Supărarea i-ar fi numai din mândrie, și asta doar pentru că ar afla evenimentul de la alții... Bătrâna Rusie și-a făcut suma, și-a împlinit mare parte din menire și se vede de câtva timp pe fete că au început să îmbătrânească și ele, să nu mai arate la fel, să le cam hârâie sănătatea. Și dacă toate acestea nu sunt de ajuns, se poate considera că fetele ar putea să aibă acum și notoria școală a vieții. Adică atunci când se ajunge la iminența iubirii, ele ar putea să răspundă cu poziții proprii.
Nu cu obligativitatea limbii ruse e marele război care trebuie purtat acolo, aceasta nu e o gravitate mai mare decât permanenta situație din Basarabia. Numai că noi părem a fi făcuți să avem reacții doar la evidențe.
Din 1812 încoace, simpla rostire de fraze în limba română de peste Prut, indiferent de accent, este un eroism mai mult sau mai puțin discret. Iar azi decid pentru Basarabia niște indivizi care țin neapărat să-și arate apartenența și au găsit de cuviință să facă românilor o frecție. Din păcate, în venele lor curge tot sânge de formulă românească.
Frați de peste Prut, știu că e normal acum ca fetele de la bordel să aibă acolo vreo două-trei venerice boli. În puterea lor administrativă. Singura amărăciune ar fi că România e în criză de injecții cu antibiotic. Din context știm cu siguranță că fata noastră nu are SIDA, teama cea mare e ca ea să nu fi făcut mai demult acea boală cumplită care se cheamă sifilis...
În 1997 am avut bucuria participării la Festivalul de Muzică ușoară “Maluri de Prut”, ținut la Chișinău în memoria artiștilor martiri Doina și Ion Aldea Teodorovici.
Într-un interviu pentru Radio Iași, l-am avut interlocutor pe Grigore Vieru. Pe acest dascăl de popor, și el părăsit, cedat de multe ori întocmai ca Basarabia, l-am întrebat în ce moment a avut pentru prima oară conștiința spațiului comun dintr-o parte și din alta a acelei ape. A răspuns zâmbind și încerc acum din memorie reproducerea cât mai exactă a acelui interviu, care avea să conțină o singură întrebare și un singur răspuns. La sfârșit zâmbea. “M-am născut pe malul stâng al Prutului, satul meu se învecinează cu un altul al județului Botoșani. Nu plecasem la școală, stăteam pe prispă până târziu în noapte și era o liniște mare, venind parcă dinăuntrul Prutului. Și în atâta tăcere și noapte, începea să latre un câne din satul nostru și grabnic răspundea alt câne din satul românesc. Să-ntărâtau cu solidaritate alți câni din satul meu și începeau să bată la cânele de peste Prut. Mulți câni din satul românesc înțelegeau momentul și începeau să latre în neștire (s.n.) la cânii moldoveni. Nici ăștia nu aveau să tacă și tot așa eu petreceam o bună parte a nopții ascultând unirea cânilor peste Prut și peste noapte. Pe urmă am plecat la școală.”


Cronica Română - 19 ianuarie 2002